Reper cultural – „Jurnal de timp și vremuri”

„Vă invit în Labirintul Gândului, printre scheletele iluziilor descărnate și vise inocente sucombate prematur în tomberoane insalubre, în pofida intențiilor anesteziante ale florii de crin. Răzbat, tot mai estompat, ca o muzică profană în surdină, într-un Ateneu prăbușit, ecouri ale infatuaților decibeli farisei. De când e lumea lume, zeii supraviețuirii au pretins sacrificii. Asta-i viața, așa a fost ea proiectată…”, astfel sună invitația la lectură a romanului „La porțile puterii” (apărut în 2020, la Editura „Eurocarpatica”, din Sfântu Gheorghe), al cărui autor este omul de cultură Mihai Suciu.

Cu un „palmares” profesional și cultural bogat, dar cu o experiență de viață și mai bogată, prozatorul ne cucerește prin ineditul scriiturii sale, un nou tip de roman ni se înfățișează ca într-o piesă cu mai multe acte, pe scena numită viață, acea viață „proiectată” și neștiută.

„Convins că trifoiul are patru foi”, încă de pe când a făcut ochi în satul Voșlăbeni din județul Harghita, înțeleptul de astăzi oferă lumii un arc peste timp, un spectacol al vieții, într-un roman plin de savoare și de o mare doză de optimism. Extrem de concentrat în cele unsprezece capitole, romanul se constituie într-o amplă monografie a locului natal, dar și într-o scriere reflexivă, confesivă a sufletului de artist.

Deloc întâmplătoare această cifră, unsprezece, poate ar trebui să fie un strigăt de alarmă pentru generațiile de azi și cele viitoare, să se trezească înainte de cel de-al doisprezecelea ceas…

Și spun asta pentru că nu e ușor să faci monografia unor locuri, mai ales ca acela al ținutului său natal, cu multe și multe probleme de-a lungul veacurilor, să vorbești deschis despre istoria pe care o manipulează „puterile” și care e ascunsă discret sub preș, pentru a nu supăra pe unii sau alții.

Deși literatura e ficțiune, romanul de față e istorie pură, mergând în paralel cu „Jurnalul lui Mișu Niță”, un descendent al unei comunități coezive „unită la bine și la rău”, care se spune că ar fi chiar punctul de plecare al familiei Ciubotaru (din care s-a tras marele Ion Creangă). Citind romanul orice lector se poate convinge că Mihai Suciu este înrudit cu acesta, deoarece felul în care povestește este fascinant și unic, trecând cu vioiciune și rapiditate printr-o sumedenie de întâmplări, de n-ai timp să te dezmeticești și povestind cu acel umor caracteristic hâtrului moldovean.

Romanul începe ca într-o joacă în care adultul Mișu Niță, aflat în zilele noastre, bate „la porțile puterii”, un școlit, răzvrătit, un ironic căruia îi place să râdă de proști și care trece prin tot felul de situații de viață, un motiv pentru un prolog a ceea ce va urma… Un prim capitol, al istoriei zbuciumate a românilor din Harghita, aflați pe teritoriul vechii Dacii…

Despre asta se vorbește în fiecare capitol, despre românii peste care a trecut tăvălugul istoriei, fără să-i dezrădăcineze. Au rămas aici, au luptat, au murit, au trăit. Poate patriotismul are aici, între munți, în această depresiune, un altfel de ecou. Toate afirmațiile așezate meșteșugit în această carte au un fundament foarte puternic, iubirea de țară, de tradiții, de obiceiuri, de limbă, de tot ce înseamnă a fi român, iar autorul mai încearcă un „Deșteaptă-te, române!”. Desigur, tot ceea ce e scris e bazat pe o foarte bună documentare, această carte fiind rodul unor mulți ani de cercetări.

Pornind încă din vremea dacilor până în zilele noastre sunt evocate figuri istorice, evenimente, rememorând adevărata istorie a acestor locuri care se află în sufletele, în portul, tradițiile, obiceiurile, în tot ce înseamnă român… Ocuparea teritoriului de austro-ungari, războiul, colectivizarea, perioada postdecembristă și actuală au lăsat grele peceți în oamenii aceștia muncitori și pașnici, în locurile acestea…

Locuri bântuite de „ciori” în „mari invazii”, în care oamenii dintr-o comună nu și-au pierdut identitatea națională.

Volumul de față ar trebui să fie un manual obligatoriu de istorie, dar nu numai, deoarece întâmplările narate aparțin unor locuri minunate cărora li se face o descriere geografică amănunțită.

Personajele locurilor sunt oameni obișnuiți, dar și personalități marcante ale culturii românești, care s-au născut pe aceste meleaguri sau care au trecut pe aici (Regina Maria a României), dar și mulți, mulți alții care se perindă precum actorii pe o scenă.

Volumul este o îngemănare de lacrimi: de tristețe, dar și de bucurie, bucuria de a trăi…

Iar la capitolul lacrimi de bucurie aș insera întâmplările petrecute prin anumite întreprinderi sau „instituții” ale statului în care umorul este la loc de frunte (pentru că oamenii acestui loc sunt veseli și plini de trăire), iar Mihai Suciu, un fel de Caragiale al zilelor noastre, folosindu-se de toate tipurile de comic: de situație (ierarhizarea și relațiile ierarhice), de limbaj (mai ales cel de lemn, din perioada comunistă), de nume (Jalea, Baba, Văcăroiu, etc.), de moravuri.

Pe măsură ce înaintezi cu lectura, te familiarizezi cu modalitatea autorului de a valsa prin toate registrele vocabularului limbii române, de la arhaisme și regionalisme până la elemente de jargon și argou. Mobilitatea aceasta îi conferă romanului tinerețe și viață care șterge urmele lacrimilor triste. Un spirit tânăr imprimă vivacitate scriiturii, făcând-o ușor de citit. Aruncarea așa, ca din întâmplare a unor versuri din cântece la modă („Nici nu știu cum faci, mă dezbraci, / Ca o felină tu mă ataci…”), alături de „Mână, birjar!” sau Chopin dau culoare și sens.

Totul se desfășoară oarecum antinomic sau pe două planuri existențiale primordiale: vechi și nou, cer și pământ, trecut și prezent, spiritualitate și teluric, două lumi distincte al căror liant este familia, rădăcinile, obârșia.

Nu am lăsat întâmplător la urmă „Jurnalul lui Mișu Niță”, ci tocmai pentru a nuanța frumusețea romanului. Scrise diferit, paginile jurnalului cuprind în ele învelișul de inimă al autorului. Aici stau alte personaje, cele mai importante: mama (pe care copiii au învățat-o „să fie mamă adevărată. Prin noi scruta viitorul, abandonând copilăria.”), tatăl („stăpân absolut pe el”), bunicii, străbunicii, o familie numeroasă care a dăruit comunității de-a lungul secolelor cărturari, preoți, învățători, profesori sau simpli muncitori, țărani, oameni cinstiți.

Naratorul omniscient, implicat afectiv ne poartă într-un periplu istorico-geografic, „pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”, aplecându-se asupra tuturor elementelor acelor locuri (toponime, limba vorbită, port popular, tradiții, obiceiuri, religie) cu plăcerea cu care grădinarul se apleacă asupra unei flori.

Călătoria este despre viață, istorie, religie, literatură, artă, despre oameni marcanți ai perioadei contemporane, o călătorie peste vremuri și timpuri, realizată cu măiestrie de artist, de un virtuoz al cuvântului, un gânditor al acestor vremuri care reușește cu vasta-i experiență să ducă mai departe lumina ce i-a fost hărăzită, să deschidă minți și suflete, căci „lumea nu este a cui o străbate cu piciorul, ci a cui o înțelege cu gândul” (N. Iorga).

Erudiție, incandescență, dar mai ales trăire sunt oferite cu generozitate de un scriitor de forță ce reușește să „sporească lumina lumii”, punându-și sufletul în palma cititorului, la fel de efemer… „Clipa repede de amor până la epuizare, deasupra apei, o plătesc cu viața. Aidoma bietului fluture de-o zi, după ce ne-am încărcat sufletul cu bucurii și tristeți, ne întoarcem Acasă, implorând mila și iertarea Tatălui – Creator. Grea misiune ți-ai asumat, Doamne!”

O misiune grea și-a asumat și Mihai Suciu, o misiune ce a sădit florile cunoașterii și recunoașterii în sufletul cititorilor săi…Să fiți iubiți în Lumină, cititorilor!